În fotografie este șutul de la golul cu Bordeaux când toată lumea a aruncat cu căciulile așa cum a povestit Nea Mărin alias Amza Pellea!
Când intrai pe teren erai gata ca de corida . Universitatea Craiova a fost un fenomen incredibil la scară națională.
"-Povestiţi-mi de perioada de la Universitatea Craiova.
- La 17 ani am fost la Craiova, am terminat turul de campionat în divizia C, şi încă 2 meciuri, unul la Petroşani şi unul cu FC Argeş le-am jucat la Tineret. Am aflat mai târziu că am jucat pe fals, că ei vroiau să mă aducă, dar încă mai eram într-un fel de probe. Nea Tică Oţet, Dumnezeu să-l odihnească m-a vrut foarte tare în echipă. Practic iarna am fost cu echipa mare în pregătiri la Braşov. Am stat la Capitol în cantonament, cu Cami (Rodion Cămătaru) în cameră. Piticul Teaşca, Dumnezeu să-l odihnească, era antrenor. Aveam trei antrenamente pe zi. Eu care veneam de la un antrenament pe săptămână de la Sadu, odată ajuns la Braşov, în afara de antrenamentelor doar mâncam şi dormeam. Nu puteam altfel, dar în primăvara aceea deja am jucat 9 meciuri. În primul dintre ele l-am schimbat pe nea Nelu Oblemenco, Dumnezeu să-l odihnească. În minutul 85 m-a trimis în teren în locul lui. Am bătut pe Jiul Petroşani la Bucureşti în Cupa României pe fostul Stadion Republicii. Oblemenco mă aprecia foarte tare, fiind mijlocaş, intram în combinaţii cu el şi tot timpul când se ridica de la masă mie-mi aducea desertul lui ,,Ia puştiule să te faci mare fotbalist”. Când mi-a devenit antrenor Oblemenco m-am simţit foarte bine, ocrotit de la început.
– La 17 ani eraţi totuşi un copil. Trecerea de la Metalurgistul Sadu la Universitatea Craiova putea să fie copleşitoare…
– N-a fost uşor la început. Iniţial stăteam la căminele studenţesti, unde am prins şi cutremurul din 1977, jucam table cu Gabi Boldici. Mai târziu am primit un apartament unde mi-am adus şi părinţii, care au primit şi serviciu în Craiova şi uşor, uşor am intrat în normalitate. La 17 ani am debutat în echipa mare a Universităţii si la 19 ani la Naţională.
– Şi aţi acaparat Numărul 5…
– Nu am avut de la început numărul 5 pe tricou. Era al lui Lucică Strâmbeanu. Eu când am ajuns la Craiova, am găsit o super linie de mijloc: Donose, Beldeanu, Balaci. Poate cea mai bună linie de mijloc, sau dacă nu cea mai bună, era pe acolo, în primele 3 la bătaie mare şi totuşi m-au adus şi pe mine. Şansa mea a fost şi faptul că Aurică Beldeanu era sau accidentat sau suspendat în meciurile de campionat din ţara şi 6 luni a jucat mai puţin şi aşa am putut eu să joc în locul lui. În meciurile internationale Donose luase cartonaş roşu când era la Vâlcea şi am putut eu aproape un an de zile să cresc. Spre exemplu Adrian Popescu super jucător a debutat la Universitatea Craiova abia la 25 de ani şi la 29 de ani la naţională, pentru că n-avea unde. Eu am avut şansa şi am crescut şi uşor-uşor am putut să ajut şi eu echipa.
–Cum apărea Universitatea Craiova în perioada de gorie, privită din interior?
– Un grup de nebuni frumoşi, foarte ambiţioşi, care nu acceptau să piardă nici măcar la jocurile antrenament. Asta a fost o ambiţie extraordinară a lui Ilie Balaci care era la Naţională, la început doar cu Mitică Marcu, după aceea cu Zoli Crişan şi uşor, uşor am ajuns câte unul, câte unul, până la meciul cu Norvegia, în care eu am dat golul, când ajunsesem la Naţională 14 jucători de la Universitatea. Sigur nu au fost reţinuti toţi pe foaie, eram 7-8 în primul unsprezece, mai erau 2-3 pe banca de rezervă şi în afara lotului încă 2-3, dar nu puteai să neglijezi lotul acela.
Ne-am înţeles ca fraţii. Chiar şi acum ne vorbim unul altuia cu ,,fratele meu”. Şansa noastra a fost ca am fost de vârste apropiate şi am crescut împreună, din punct de vedere valoric şi uman. Între noi au fost şi relaţii de rudenie, de naşi sau fini la copii.
Nu pot să nu-mi amintesc că aveam un jurnal în care scriam ce se întâmpla la toate antrenamentele de pe vremea lui Pişti Covaci şi în primul meu an de căsătorie din 365 de zile, am stat în cantonament 324 de zile, dar stadionul arhiplin vibra şi te chema. La un meci din cupele europene noi eram în cantonament la Hotelul Partidului. M-am trezit dimineaţa, puţin dupa ora 7, în scandările celor care coborau de la gară spre stadion iar din camera alăturată auzeam nişte zgomote ciudate. M-am ridicat şi m-am dus să văd ce se întâmplă. Ca să nu-l deranjeze pe Nae Tilihoi care dormea, Petre Purima era în baie şi dăduse drumul la încălzire. Atmosfera acelor ani te făcea să-ţi crească adrenalina. Când intrai pe teren erai gata ca de coridă. Am avut bucuria să fac parte dintr-o generaţie de jucători senzaţionali care îi făceau pe spectatori să vibreze, dar si spectatorii ne transmiteau nouă energie. Stau acum în Ardeal (Braşov) şi mă întâlnesc cu mulţi oameni care atunci erau studenţi şi care-mi spun că nu au pierdut nici un meci de pe vremea aceea. Un prieten medic mi-a povestit nu demult că fiind la un simpozion în Germania, când a spus că e din Craiova i-au spus că ştiau că prin anii ”80 era o echipă frumoasă la Craiova, un altul care s-a întors din Rusia mi-a spus că a intrat în contact cu nişte persoane care ştiau de Craiova şi care mă plăceau pe mine. Universitatea Craiova a fost un fenomen incredibil la scara naţională."
Sursa : mariabacescu.ro
https://www.facebook.com/share/p/1Dzdqazb88/În fotografie este șutul de la golul cu Bordeaux când toată lumea a aruncat cu căciulile așa cum a povestit Nea Mărin alias Amza Pellea!
Când intrai pe teren erai gata ca de corida . Universitatea Craiova a fost un fenomen incredibil la scară națională.
"-Povestiţi-mi de perioada de la Universitatea Craiova.
- La 17 ani am fost la Craiova, am terminat turul de campionat în divizia C, şi încă 2 meciuri, unul la Petroşani şi unul cu FC Argeş le-am jucat la Tineret. Am aflat mai târziu că am jucat pe fals, că ei vroiau să mă aducă, dar încă mai eram într-un fel de probe. Nea Tică Oţet, Dumnezeu să-l odihnească m-a vrut foarte tare în echipă. Practic iarna am fost cu echipa mare în pregătiri la Braşov. Am stat la Capitol în cantonament, cu Cami (Rodion Cămătaru) în cameră. Piticul Teaşca, Dumnezeu să-l odihnească, era antrenor. Aveam trei antrenamente pe zi. Eu care veneam de la un antrenament pe săptămână de la Sadu, odată ajuns la Braşov, în afara de antrenamentelor doar mâncam şi dormeam. Nu puteam altfel, dar în primăvara aceea deja am jucat 9 meciuri. În primul dintre ele l-am schimbat pe nea Nelu Oblemenco, Dumnezeu să-l odihnească. În minutul 85 m-a trimis în teren în locul lui. Am bătut pe Jiul Petroşani la Bucureşti în Cupa României pe fostul Stadion Republicii. Oblemenco mă aprecia foarte tare, fiind mijlocaş, intram în combinaţii cu el şi tot timpul când se ridica de la masă mie-mi aducea desertul lui ,,Ia puştiule să te faci mare fotbalist”. Când mi-a devenit antrenor Oblemenco m-am simţit foarte bine, ocrotit de la început.
– La 17 ani eraţi totuşi un copil. Trecerea de la Metalurgistul Sadu la Universitatea Craiova putea să fie copleşitoare…
– N-a fost uşor la început. Iniţial stăteam la căminele studenţesti, unde am prins şi cutremurul din 1977, jucam table cu Gabi Boldici. Mai târziu am primit un apartament unde mi-am adus şi părinţii, care au primit şi serviciu în Craiova şi uşor, uşor am intrat în normalitate. La 17 ani am debutat în echipa mare a Universităţii si la 19 ani la Naţională.
– Şi aţi acaparat Numărul 5…
– Nu am avut de la început numărul 5 pe tricou. Era al lui Lucică Strâmbeanu. Eu când am ajuns la Craiova, am găsit o super linie de mijloc: Donose, Beldeanu, Balaci. Poate cea mai bună linie de mijloc, sau dacă nu cea mai bună, era pe acolo, în primele 3 la bătaie mare şi totuşi m-au adus şi pe mine. Şansa mea a fost şi faptul că Aurică Beldeanu era sau accidentat sau suspendat în meciurile de campionat din ţara şi 6 luni a jucat mai puţin şi aşa am putut eu să joc în locul lui. În meciurile internationale Donose luase cartonaş roşu când era la Vâlcea şi am putut eu aproape un an de zile să cresc. Spre exemplu Adrian Popescu super jucător a debutat la Universitatea Craiova abia la 25 de ani şi la 29 de ani la naţională, pentru că n-avea unde. Eu am avut şansa şi am crescut şi uşor-uşor am putut să ajut şi eu echipa.
–Cum apărea Universitatea Craiova în perioada de gorie, privită din interior?
– Un grup de nebuni frumoşi, foarte ambiţioşi, care nu acceptau să piardă nici măcar la jocurile antrenament. Asta a fost o ambiţie extraordinară a lui Ilie Balaci care era la Naţională, la început doar cu Mitică Marcu, după aceea cu Zoli Crişan şi uşor, uşor am ajuns câte unul, câte unul, până la meciul cu Norvegia, în care eu am dat golul, când ajunsesem la Naţională 14 jucători de la Universitatea. Sigur nu au fost reţinuti toţi pe foaie, eram 7-8 în primul unsprezece, mai erau 2-3 pe banca de rezervă şi în afara lotului încă 2-3, dar nu puteai să neglijezi lotul acela.
Ne-am înţeles ca fraţii. Chiar şi acum ne vorbim unul altuia cu ,,fratele meu”. Şansa noastra a fost ca am fost de vârste apropiate şi am crescut împreună, din punct de vedere valoric şi uman. Între noi au fost şi relaţii de rudenie, de naşi sau fini la copii.
Nu pot să nu-mi amintesc că aveam un jurnal în care scriam ce se întâmpla la toate antrenamentele de pe vremea lui Pişti Covaci şi în primul meu an de căsătorie din 365 de zile, am stat în cantonament 324 de zile, dar stadionul arhiplin vibra şi te chema. La un meci din cupele europene noi eram în cantonament la Hotelul Partidului. M-am trezit dimineaţa, puţin dupa ora 7, în scandările celor care coborau de la gară spre stadion iar din camera alăturată auzeam nişte zgomote ciudate. M-am ridicat şi m-am dus să văd ce se întâmplă. Ca să nu-l deranjeze pe Nae Tilihoi care dormea, Petre Purima era în baie şi dăduse drumul la încălzire. Atmosfera acelor ani te făcea să-ţi crească adrenalina. Când intrai pe teren erai gata ca de coridă. Am avut bucuria să fac parte dintr-o generaţie de jucători senzaţionali care îi făceau pe spectatori să vibreze, dar si spectatorii ne transmiteau nouă energie. Stau acum în Ardeal (Braşov) şi mă întâlnesc cu mulţi oameni care atunci erau studenţi şi care-mi spun că nu au pierdut nici un meci de pe vremea aceea. Un prieten medic mi-a povestit nu demult că fiind la un simpozion în Germania, când a spus că e din Craiova i-au spus că ştiau că prin anii ”80 era o echipă frumoasă la Craiova, un altul care s-a întors din Rusia mi-a spus că a intrat în contact cu nişte persoane care ştiau de Craiova şi care mă plăceau pe mine. Universitatea Craiova a fost un fenomen incredibil la scara naţională."
Sursa : mariabacescu.ro
https://www.facebook.com/share/p/1Dzdqazb88/
